O îmbucătură antică

Îmi place mult un episod din viaţa lui Alexandru cel Mare, pe la începutul campaniilor sale de cuceriri. Acum ştiu că mulţi se gândesc la Colin Farrell, dar interpretarea lui în filmul omonim nu a fost printre cele mai reuşite. Mai bine vedeţi Ondine de Neil Jordan sau In Bruges; ca să nu mai vorbesc de apariţia lui în ultimul film al lui Terry Gilliam, The Imaginarium of Doctor Parnassus. Să revin. Ajungând în Egipt, Alexandru este întâmpinat ca un salvator de către populaţie, datorită victoriei lui contra perşilor. Educat de către tutorele său Aristotel cu credinţa că Egiptul este patria filosofiei şi a bătrânilor zei, este lesne de înţeles fascinaţia pe care piramidele, Nilul şi religia băştinaşă le-au avut asupra lui. Încoronat faraon şi proclamat zeu, Alexandru trebuia să fie sigur; oricum el credea de mult că linia lui ereditară se trage din Zeus. Aşa că pleacă în deşertul nord-african la oracolul lui Ammon (numele libian al zeului Amon-Ra), din oaza Siwa. Aici el va fi întâmpinat de marele preot cu cuvintele greceşti „O pai dios”-„O, fiu al zeului”, cuvinte care l-au convins de menirea lui viitoare şi de protecţia divină. Na, Plutarh era convins că preotul pronunţase de fapt greşit cuvintele „O paidion” –„O, fiul meu”. Mă rog. Ce contează e că de-acolo, din inima deşertului aspru, Alexandru a ieşit schimbat şi încrezător în destinul său, iar tot ceea ce s-a petrecut după i-a cam justifică credinţa. Moartea lui precoce va pune capăt unei vieţi de excepţie. Trupul lui, cică, a fost adus înapoi în Egipt. Oare unde este mormântul său, ei? Acum îmi mai aduc aminte de Cezar, care, chestor în provincia Spania, s-ar fi sprijinit de statuia lui Alexandru cel Mare şi-ar fi oftat cu amărăcine, nefericit că la vârsta lui celălalt cucerise lumea, iar el nu făcuse mare brânză. Va face. Iar moartea lui de idele lui Martie îl va face cumva, dacă mai trebuia, celebru. Eu propun să ne ferim în continuare de treburile astea fioroase şi să ne cultivăm grădinile în pace. Cu înţelepciune şi bucurie. Da, da.

Articolul precedent
Articolul următor
Lasă un comentariu

8 comentarii

  1. Olguta

     /  Ianuarie 14, 2012

    Noi aste facem, cultivam toate gradinile de dimineata pina seara. Acuma, ca e frig, stam pe internet si mincam compot de piersici iar seara bem vin si ne gindim pe cine sa invitam in ospetie

    Răspunde
  2. scrie scrie ca nu mai apucam vara

    Răspunde
  3. V. Blaier

     /  Ianuarie 25, 2012

    ‘sa ne cultivam gradinile cu pace si bucurie’…dar noroc de paznicul gradinii…ca zeii nu pot face mare brinza…se cred cezari…grija si vigilenta!

    Răspunde
    • Paznicul se bucură de frumusețea grădinii mereu; liniștea ei îi este îndeajuns. Zeii și cezarii să se lupte cât vor, chinuiți de ambiții deșarte și himere!…

      Răspunde
  4. V. Blaier

     /  Ianuarie 25, 2012

    frica pazeste bostanaria, da

    Răspunde
  5. Dan

     /  Ianuarie 25, 2012

    Sunt oameni care nu au nevoie de mormant

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: