Bătut de o nostalgie dubioasă, marxistă, am revăzut niște lucrări mai vechi despre comunism. Astfel, spicuiesc din cartea lui Richard Pipes, Scurtă istorie a Revoluției Ruse:

Întrebați de sociologii sovietici, țăranii ruși răspundeau că ”revoluție” înseamnă ”samovolșcina” – adică, aprox. ”să faci ce vrei”.

lat. vb. ”revolvere” – a se roti, folosit inițial pentru a descrie mișcarea planetelor.

Astrologii scolului al XIX-lea aflați în slujba prinților și a generalilor numeau ”revoluție” evenimentele neașteptate și imprevizibile provocate de conjuncția planetelor. Așa se face că înțelesul științific, originar al cuvântului, care sugera repetiție și regularitate a ajuns să exprime în câmpul vieții umane exact opusul, adică neprevăzutul, neașteptatul.

Revoltele se petrec; revoluțiile se înfăptuiesc.

…revoluționarii fac într-un fel inevitabile revoluțiile.

Una din trăsăturile definitorii ale radicalismului modern este credința că umanitatea așa cum se află ea este un produs defectuos, o variantă diformă a proiectului originar.

”Lenin este cel mai viu dintre vii” și inspiră la fapte de vitejie, iar Stalin a fost ”inginerul sufletelor omenești”, ”aripi staliniste, iar în loc de inimă – motor în flăcări”. O, boje moi!

Îmi place mult un episod din viaţa lui Alexandru cel Mare, pe la începutul campaniilor sale de cuceriri. Acum ştiu că mulţi se gândesc la Colin Farrell, dar interpretarea lui în filmul omonim nu a fost printre cele mai reuşite. Mai bine vedeţi Ondine de Neil Jordan sau In Bruges; ca să nu mai vorbesc de apariţia lui în ultimul film al lui Terry Gilliam, The Imaginarium of Doctor Parnassus. Să revin. Ajungând în Egipt, Alexandru este întâmpinat ca un salvator de către populaţie, datorită victoriei lui contra perşilor. Educat de către tutorele său Aristotel cu credinţa că Egiptul este patria filosofiei şi a bătrânilor zei, este lesne de înţeles fascinaţia pe care piramidele, Nilul şi religia băştinaşă le-au avut asupra lui. Încoronat faraon şi proclamat zeu, Alexandru trebuia să fie sigur; oricum el credea de mult că linia lui ereditară se trage din Zeus. Aşa că pleacă în deşertul nord-african la oracolul lui Ammon (numele libian al zeului Amon-Ra), din oaza Siwa. Aici el va fi întâmpinat de marele preot cu cuvintele greceşti „O pai dios”-„O, fiu al zeului”, cuvinte care l-au convins de menirea lui viitoare şi de protecţia divină. Na, Plutarh era convins că preotul pronunţase de fapt greşit cuvintele „O paidion” –„O, fiul meu”. Mă rog. Ce contează e că de-acolo, din inima deşertului aspru, Alexandru a ieşit schimbat şi încrezător în destinul său, iar tot ceea ce s-a petrecut după i-a cam justifică credinţa. Moartea lui precoce va pune capăt unei vieţi de excepţie. Trupul lui, cică, a fost adus înapoi în Egipt. Oare unde este mormântul său, ei? Acum îmi mai aduc aminte de Cezar, care, chestor în provincia Spania, s-ar fi sprijinit de statuia lui Alexandru cel Mare şi-ar fi oftat cu amărăcine, nefericit că la vârsta lui celălalt cucerise lumea, iar el nu făcuse mare brânză. Va face. Iar moartea lui de idele lui Martie îl va face cumva, dacă mai trebuia, celebru. Eu propun să ne ferim în continuare de treburile astea fioroase şi să ne cultivăm grădinile în pace. Cu înţelepciune şi bucurie. Da, da.